Sunt Ioana, Doamne ce tot îţi scriu despre bunicul, părinţii şi viaţa ei, adică despre frământările şi zbuciumul neputinţei de a înţelege răul care s-a abătut asupra noastră! Ştiu că toţi te roagă câte ceva şi numai eu lipseam din multele ascultări pe care în contiunuu ştiu că le faci. Sunt necazuri multe şi oamenii necăjiţi nu mai au pe nimeni care să-i ajute şi mai ales în care să aibă încredere. Sunt convinsă că înţelegi că nu am cui să-i spun ceea ce se zbate în mine. Ştiu că nu te supăr, că mă asculţi şi asta îmi face bine, pentru că în afară de bunicul, Tu ştii că nu mai am pe nimeni. Părinţii au uitat complet de mine… În afară de suferinţa pricinuită de lipsa lor, îmi e teamă că li s-a-ntâmplat ceva rău sau necazuri mari au venit peste ei.
Chiar dacă aş mai avea cu cine vorbi, eu de Tine am trebuinţă. Cu Tine îmi petrec mare parte din gânduri şi numai aşa mai simt liniştea. Bunicul meu spune că numai Tu mai poţi face ceva pentru salvarea oamenilor, şi eu cred ce spune , el nu a minţit niciodată, totdeauna a avut dreptate. Nevoia de tine mă face să vin la biserică chiar şi atunci când nu mă ia bunicul, adică atunci când nu sunt slujbe. La noi bisericile sunt deschise în fiecare zi şi-mi place să intru mai ales când nu e nimeni. În liniştea aceea totul e altfel. Icoanele, înălţimea pereţilor, lumina, gândurile mele, chiar şi zgomotul paşilor sunt altfel. Şi eu devin dintr-o dată altfel , Te simt pe Tine Doamne mult mai aproape. Parcă ai fi un bunic uriaş care umple aerul bisericii. Încerc acolo, în aerul acela, să mi te imaginez şi să vorbesc cu Tine. Amintirile despre mama, tata, colegi, vecinii, camera mea, despre oamenii pe care-i ştiu şi tot ce mă pune pe gânduri, trec prin aerul acela plin de Tine. Totul devine precum lumina ce pătrunde acolo şi se amestecă cu cea a candelor şi cu gândurile mele. Aici toate lucrurile au cuminţenie, înţelegere, bunătate… Tăcerea din biserică este altfel decăt cea a mea şi a bunicului de acasă. Simt aici un fior, o emoţie plină de taine pentru ceea ce bănuiesc că există dincolo de ce eu pot înţelege. Clipele petrecute acolo seamănă cu cele petrecute în serile când bunicul îmi spunea poveştile în care am aflat despre oamenii buni pe care eu mi-i imaginam cu haine strălucitoare şi priviri zâmbitoare. Bunătatea lor o simţeam încălzindu-mi sufletul, iar viscolul de afară devenea bun precum sufletul acelor oameni din basme. Datorită basmelor credeam că toţi oamenii sunt buni, că nimeni nu poate face rău, că nu exista suferinţă. Cei care veneau atunci în biserici îţi mulţumeau Doamne pentru ce aveau, pentru frumuseţea zilelor, pentru bucuria sărbătorilor și pentru tot ce aveau. Îţi mulţumeau şi nu cereau mai nimic! La acest lucru mă gândesc mai tot timpul Doamne: de ce oamenii au acum mai multe nevoi şi nimeni de aici, din ţara lor, nu-i mai poate ajuta? De ce pleacă în Spania sau alte ţări şi nu mai pot munci aici, în ţara în care s-au născut, au copilărit, unde au copii şi familii? De ce bunicii copiilor pe care-i ştiu sunt trişti şi singuri? De ce oamenii îţi cer acum tot mai multe lucruri? De ce spune bunicul că fabricile făcute de ei au fost distruse şi tot ce aveam mai bun a fost furat de străini? Nu cred că le dai Tu voie să facă asta? În gândurile celor care fac rău, Tu nu poţi pătrunde ca să-i cerţi, să-i înveţi despre faptele bune şi nevoia de a le face pentru ceilalţi oameni. Oare ei nu au pe nimeni să le povestească despre Tine?
Eşti singur cu atât de multe nevoi şi suferinţi Doamne!
Cred că viaţa oamenilor ar trebui să fie altfel. Precum într-o casă, adică într-o familie, unde cei ce locuiesc acolo împreună nu-şi pot face rău.
Mă gândesc la ce ar trebui făcut să nu mai fie nedreptate şi suferinţă. Bunicul spune că pentru a avea ceva trebuie mai întăi să-ţi pui în gând, să-ţi doreşti şi să lupţi pentru asta. Cred că din gândurile noastre afli Tu despre trebuinţele noastre şi ne ajuţi fără să-ţi cerem. Dar de ce nu mai poţi Tu Doamne să faci să numai fie rău pe pământ? Chiar nu poţi să-mi aduci părinţii acasă? Bunicul spune că răutatea din oameni Te-a făcut să te depărtezi de noi şi să ne laşi în voia sorţii şi că oamenii răi nu pot devein buni decât prin ei, adică prin câinţa lor şi că pentru asta trebuie să se apropie de Tine.
Bani, bani, cât mai mulţi bani vor unii oameni, spune bunicul. Pentru asta mint, fac rău, fură, pornesc războie şi fac mult rău. Sufletul li se schimbă, devine negru, neînţelegător, nesimţitor, nemilos… Munţii lor de bani produc pentru ceilalţi sărăcie, suferinţă, durere, întristare. Privirile lor se ridică rugătoare, tot mai des, spre cerul tău.
Dacă banii sunt cauza acestor rele de care-mi vorbeşte bunicul, cred că cel mai bun lucru pe care ai putea să-L faci Doamne, ar fi să iei banii de pe pământ! Pe toţi! Să nu mai fie nicăieri acele hârtii şi monezi pentru care au plecat părinţii mei. Fă să dispară toţi banii şi lumea să uite de ei.
Fiecare om să muncească, să ştie să facă ceva. Şefii care conduc să se îngrijească ca fiecare om să înveţe să facă ceva pentru ca pe pământ să fie de toate: alimente, îmbrăcăminte, maşini, case, cărţi şi tot ce mai există trebuincios în viaţa oamenilor. Conducătorii satelor, oraşelor şi ai ţărilor să se îngrijească ca totul să se împartă după cum sunt nevoile fiecăruia sau fiecare să-şi ia atât cât are nevoie. Îţi dai seama cum ar fi Doamne ca unii să facă pantofi, alţii să cultive pământul sau să facă case, avioane, trenuri, jucării…, şi să nu primească bani. S-o facă cu bucurie pentru ceilalţi.
Ficare să primească din munca celorlalţi oameni atât cât are nevoie pentru a fi fericit!
Cum îmi povestea bunicul că era în familia lui când era copil: munceau împreună şi împărţeau după trebuinţi tot ce agoniseau. La fel cum e la albine, furnici şi chiar la copaci. Îţi dai seama Doamne că fiecare ar avea tot ce-i trebuie, fiecare ar avea dreptul la bogăţiile ce Tu le-ai dat pentru noi pe pământ şi la tot ce se face din ele. Bogăţiile nu s-ar mai preface în bani şi nu ar mai fi furate sau ascunse!
Nu prin bani să aibă ceea ce-i trebuie omul, ci prin priciperea, hărnicia și dragostea lui să-și câștige dreptul de a afi! Oamenii ar trăi în dragoste şi recunoştinţă, nu ar mai fi ură, dispreţ, nedreptate. Ce multă lumină şi zâmbet ar fi în privirile oamenilor! Cred că şi Tu ai fi fericit să vezi atâta dreptate pe pământ. Să nu râzi de mine Doamne, ştiu că sunt un copil, dar aşa simt eu că ar fi normal să se întţmple cu viaţa nostră.
Şi îţi mai spun ceva care sper să te facă să zâmbeşti! Eu cred că aşa ai făcut Tu lumea atunci la început!
Mai fă-ne odată Doamne, să fim ca atunci!
Emil Proşcan
