Să colindăm prin noi!
Eram copil fără mândria sau ruşinea de a fi… Nu îmi amintesc ca în acea mirifică perioadă să fi existat vreo tentativă de a intra în vreo competiție de superioritate cu cei mai în vârstă ca noi. Noi copiii, purtam cu bucurie datoria de a-i respecta, nu ne-am simțit niciodată umiliți și simțurile nu ne mințeau. Îi consideram cunoscători absoluți întru adevărurile de orice fel ale vieții. Observam că doresc să ne stea în preajmă și nu-i ocoleam. Ne plăcea plăcerea lor de a se preocupa de noi. Erau frumoși, buni, a toate știutori. Nu ne plictiseau și nu consideram că-și dau importanță, ci mai degrabă că exagerau prin a ne purta de grijă. Respectul pentru ei îl exersam cu plăcere, nu ne era impus. Nu ne-am făcut niciodată declarații de dragoste. Vocea, privirile zâmbitoare, mângâierile, micile daruri…, le simt și acum în mine. Universul copilăriei era fascinant . Fiecare zi a acelor anotimpuri a fost unică! De acolo mi-am luat sinceritatea, credinţa, speranţa și încrederea că viața are frumuseți tăinuite pe care trebuie să ne ambiționăm să le descoperim.
Părinţii încercau să-mi transmită „edictul” ancestral al acestei perioade din an: „Ai grijă cum te porţi: va veni Moş Crăciun! Bineînţeles dacă eşti cuminte, dacă nu minţi, dacă asculţi, dacă, dacă…“
Îmi dau seama acum cât de extraordinară și sinceră era credinţa mea, și mai ales a lor, în lumea aceea a Moşului Crăciun, lume călăuzitoare întru adevăr, bunătate, dreptate absolută. De ce oare îl asemuiam cu ninsoarea? Mult bine și multă frumusețe a făcut vieții mele această credință în acel Dumnezeu, al nostru, al copiilor.
Cu fiecare zi ce trecea vroiam să cunosc lumea în care urma să fiu și abia așteptam să-mi desăvârșesc minunile copilăriei. Descopeream că aparțin acestei lumi căreia începeam să-i deslușesc tainele ce se împrieteneau cu dorințele din mine. Era lumea pe care voiam să o descopăr în toată splendoarea ei, era lumea în care așteptam să trăiesc, să-mi găsesc statornicia și rostul.
Ce uriașă diferență între lumea dorită de mine atunci și cea de acum! Cred că cea mai realistă și reușită definiție a fericirii se găsește aici, în acest uriaș contrast!
Iarna, chiar dacă sosită fără zăpadă, mă îmbie să mai dau o raită prin copilărie, prin sfânta mea copilărie. Simt copilul de atunci în mine, în paşii mei, în locurile acelea numai de mine descoperite. Mă umplu de el, de copilul EU…
Care este oare diferenţa dintre copilul EU din mine şi EU cel de acum? Maturitatea, ignoranţa ori altceva? Nu ştiu, dar am certitudinea că simțurile și trăirile mele sincere în acea libertate absolută, mi-au dat simțul măsurii și al valorii în viața de până acum. Așa am putut stabili, fără putința de a greși, coordonatele corecte dintre bine și rău, adevăr sau neadevăr, dragoste, dezinteres și chiar ură.
Ridic ochii spre Cer pentru a (re)descoperi ceea ce atunci a fost și eu eram…
Îmi este dor de a-mi fi bine!
Poate și pentru că orice întoarcere are o anumită doză de vinovăție și implicit de tristețe, sau poate pentru că mari schimbări s-au produs. Schimbări făcute neîntâmplător au fost posibile câlcând în picioare lumea binelui ce-mi produce,acum, aceleași regrete precum moartea nedreaptă a unei ființe dragi, foarte dragi. Ceea ce mai pot face este ca în oaza de liniște, zâmbet și frumos de atunci să mă refugiez, din când în când, pentru a chibzui, pentru a-mi odihni paşii și răvășirea gândurilor.
Părinţii mei se căzneau din răsputeri să cred în lumea lui Moş Crăciun, adică doreau să cred într-o lume bună, curată, ordonată şi guvernată de miracolul adevărului. Era lumea ce și-o doreau pentru mine, lume pe care conștiința din mine să o respecte și să o desăvârșească. Asta doreau când îmi vorbeau despre credința în acel Om bun care ne veghează cu dragoste! Această perioadă din an când Cerul ne obligă simțurile să primească coordonatele esențiale ale noțiunii de a fi, adică dragostea de noi și de semeni prin Hristos trimis a ne fi frate pământean, trebuie să-și găseacă loc în fiecare om.
Dumnezeu ne-a dat și zăpada! În albul ei, pogorât din Cer putem descoperi adevărurile despre viață, precum zâmbetul oricărui copil ce o așteptă dincolo de fereastră. Albul ei nu este culoare, ci o sărbătoare a Cerului, un moment când viețile lumii noastre trecute, adică oameni, copaci, animale, păsări, drumuri, ape, vise, rugăciuni…, au voie să se întoarcă pentru a fi împreună cu noi, precum în liniștea de atunci.
Am fost copil, fără mândria sau ruşinea de a fi și declar pe propria răspundere că am fost fericit! Nu am cunoscut noțiunea de sărăcie. Simplitatea lucrurilor ce ne înconjurau era copleșitoare, iar trebuințele oamenilor erau ca și ale noastre ale copiilor, adică aveau nevoie doar de zâmbet și lumină. Copilăria mea a fost o prelungire a vieții dinaintea nașterii. Ca să fiu înțeles vă sugerez să observați minunea zîmbetului din somnul unui nou născut!
Da, copilăria mea a fost precum Dumnezeu a vrut, adică fericită! Martori îmi sunt toate dealurile, pădurile, cărările satului meu drag (S)Fințești, mersul desculț, cireșele la urechi, zmeele înălțate, uriașele zăpezi cu neantul lor alb, florile de salcâm, de măr, de prun, icoana Maicii Domnului, scăldatul în gârla satului, strugurii copți, orezul cu lapte pe frunză de nuc, mustul la gura linului, vizitele acasă ale dirigintei și Doamnei profesoare de limba română, poveștile bunicilor, zâmbetul unei fetițe cu părul bălai, câinele meu Lăbuș, aerul colorat din zilele de sărbătoare, căldura dragostei părinților mei și infinitele frumuseți ale fiecărei zile…
Este vremea zăpezii!
Simt nevoia de mama mea, de tatăl meu… Să-i văd mai puțin aievea, să vorbesc cu ei despre destin, despre nevoia de a fi împreună, despre copilărie, despre cerul de unde ei mă privesc, despre oameni, despre cum e viața mea acolo, despre munţi, dealuri, câmpii, despre sufletele noastre, despre cum trebuie împărțite bunătatea și dragostea… Cât de multe lucruri au rămas nespuse!
Ningă peste noi dragostea Ta Doamne! Acoperă-ne cu albul nevinovăției, altă lume să fim!
Mulțumim pentru toleranța, înțelegerea și pacea din noi!