Misterul întoarcerii e despărțirea

Poate că  m-am schimbat de când părinţii mei nu mai sunt. Nu mă mai  pot încurca în dragostea lor, şi prea multe lucruri sunt acum inutile şi mult mai greu de făcut.  Dragostea lor, imensa lor dragoste, era legătura mea cu tot ce există. În haosul liniştii ce a urmat plecării lor  îmi descopăr treptat un alt fel de existenţă.  În mine nu au fost niciodată  separaţi. Erau mereu împreună aşa cum în gândurile mele ireversibil s-au aşezat. Erau împreună precum în singura fotografie a tinereţii  lor… stau ţintuiţi în aceeaşi  privire, imagine simplă a  dragostei în forma ei stângace, sinceră, adevărată. În casa copilăriei mele nu s-a spus niciodată prin cuvinte „te iubesc”, dar s-a şoptit dragoste prin timbrul  vocii, prin priviri, prin mâini, prin sfaturi, prin „ce mai faci?”, „ai grijă de tine”,  „vezi că a înflorit cireşul din spatele casei”, „Emil, scoală-te că a nins!”.

Se iubeau  prin mine!

Dragostea lor trecea prin mine hrănindu-mi bucuria de a fi. Singurele lor declaraţii vocale de dragoste au fost discuţiile despre trebuinţele mele. Sfinţenia acelor locuri cu dealuri, zăpezi, flori, păsări, ape şi tot ce zâmbet era, se  împletea cu dragostea noastră de zi cu zi, mie revenindu-mi splendoarea copilăriei.  Frumuseţea anotimpurilor era leitmotivul a  ceea ce eu de la ei primeam. Trebuinţele, sărbătorile şi toate schimburile de gânduri şi griji, aveau legătură indispensabilă  cu existenţa mea. Trăiam şi simţeam împreună.

Erau în mine, eram parte din ei şi în  rostul fiecărei zile aşezam trăirile noastre.

Trăiam înţelegerea, bucuria, dragostea împreună cu tot ce există! Dacă eu nu aş fi fost cred că mâinile lor s-ar fi rătăcit prin hăţişul inutilităţii!

Eram inconştient în dragostea lor, totul venea de la sine, nu exista strădanie pentru ceea ce mi se oferea. La fel  se întâmpla cu copacii, dealurile, pietrele din curte şi cu tot ce tălpile mele desculţe atingeau. Învăţam şi simţeam frumuseţea libertăţii absolute. Consideram a fi o stare normală, nu emiteam pretenţii de exclusivitate sau că ceea ce aveam mi se cuvine. Precum rama unui tablou în care aveam libertatea dreptului de a fi mi se părea totul. De ce acum, când demult nu mai sunt, mă gândesc mai tot timpul la ei, mult mai intens şi profund decât atunci când erau?   Dragostea lor pentru mine nu a fost un şiretlic al naturii pentru că eu nu i-am părăsit niciodată. Nu! Precum păsările călătoare  m-am întors de fiecare dată în aşteptările lor. Amintirile  cu ei sunt aranjate în limpezimea anotimpurilor ca şi cum ar fi ştiut că într-o zi o să caut în ele şi nu trebuie să mă rătăcesc. Casa noastră a rămas singură, acolo este toată viaţa noastră. Când păşesc în ea tăcerea mă ia de mână şi printre lucrurile lăsate de ei mă îmbie la înţelegere, fără de întrebări, fără de vinovăţii. O altă ordine a firii este acum aici, în casa noastră. Fără ei nu mai pot să o descifrez şi să-i dau valoare. Lucrurile sunt la fel. Totul este aşezat ca atunci şi eu sunt singur precum un străin  de care nimeni nu mai ştie nimic. Oare ce mai rămâne într-o dragoste după despărţire? Temerile pot afecta echilibrul, dar părinţii mei nu au avut îndoieli, doar griji. Odată cu ei parcă a intrat  în pământ  şi o bună parte din viaţa mea cu toate sărbătorile ei de zâmbet ce împreună           le-am reuşit. În fiecare zi calc din ce în ce mai sfios pe pământ, temându-mă să nu strivesc  taina  de a fi!  Anii trecuţi prin mine au lăsat urme, cărări, drumuri ce mă obligă să le urmez. Poate sunt ce înainte eram ori poate altceva. Sau poate zilele, soarele, lumina sunt altfel.  Sunt mereu aşezat între ce a fost şi     ce-ar mai putea fi. Prezentul este mereu sugrumat  între  aceste două coordonate în care sunt încorsetat.  Prezentul , în forma sa vizibilă este fantomatic,  o inerţie a ceea ce a fost ieri,  partea palpabilă a celui mai apropiat moment din  trecut. Nu simt sinceritatea prezentului, nu mai am timp să definesc clipa.  Nici viitorul, chiar dacă vagi şi îndoielnice proiecţii îmi vin. Doar trecutul îl simt cum îmi dă cu vinovăţie târcoale.

Pentru că  pot simţi  ceea ce nu mai este, înseamnă că trecutul există!  O lume paralelă ce poate defini eternitatea!

Mă întrepătrund cu tot ce există încercând să îmblânzesc câte ceva din efemeritatea fiecărui moment!

Este primăvară, îi admir minunile și-i primesc cu mulțumire vădita intenție de a mă bucura de ea și de tot ce există!

 

Trimiteți mai departe

6 Comentarii

  1. Elena 15 mai 2019
    • Emil Proșcan 16 mai 2019
  2. Anonim 24 mai 2019
    • Emil Proșcan 6 iunie 2019
    • Geanina 29 februarie 2020
  3. Anonim 6 iunie 2019

Comentați la acest articol