-Te văd trist omule! În fiecare zi stai ore în șir pe piatra aceasta imensă precum orice stâncă… Scuză-mă că îndrăznesc…, știu, nu ne cunoaștem, dar aș vrea să afli și să crezi că mie nu-mi sunt indiferenți oamenii triști…
– ….
– Știu, nu mă aștept să te destăinui…, nici măcar să-mi vorbești… Știu ce simți… Dacă ești aici înseamnă că ai nevoie de singurătate… Ceva nu merge cum trebuie…, cred că și încrederea în oameni ți-a dispărut… Poate cândva ai să înțelegi că și asta e o cauză a tristeții tale…
– …
– Mă bucur totuși că nu mă izgonești sau că nu te ridici să pleci fără să spui nimic…, nimic… Nu o să insist să vorbești cu mine, faci cum crezi tu că e mai bine… mai bine pentru tine sau cine știe pentru cine. Vezi, fără să-mi spui nimic, eu știu despre tine… Știu că ești trist, adică fără chef de nimic… Știu că toate câte există pentru tine nu mai au rost… Nimic nu mai are rost… Știu că simți nevoia să te detașezi de lume, de oameni, de zgomot… Știu că nu poți să mai speri, să aștepți… Știu că ai senzația că ai descoperit o lege care-ți interzice să fii fericit și că orice-ai face nu se mai poate întâmpla să zâmbești… Știu și alte lucruri despre ce este în tine…
M-ai privit! Ai ridicat pentru o clipă ochii spre mine…! Speram să se întâmple asta! O să fie bine. Eu vreau să-ți fie bine, și tu trebuie să simți asta… Tot ce este adevărat trebuie simțit! Tristețea ta mă îndurerează și pe mine, mai mult chiar decât pe tine, pentru că eu te simt chiar dacă tu mă ignori… Chiar dacă nu crezi, află că tot ce se întâmplă în tine, depinde numai de tine… ești acum trist pentru că tu ai hotărât asta… Și atunci când ți-a fost bine, tot tu ai hotărât să fie așa… Știu, o să spui că de fiecare dată au fost motive să se întâmple așa, și că eu acum sunt nebun de pot să debitez astfel de inepții… Nu dragul meu, lumea binelui nu trebuie să o cauți nicăieri, ea este în tine… Nu o mai căuta în altă parte, nu o mai ignora… ca să nu mai ai necazuri, adică să nu mai fii trist, trebuie să nu mai depinzi de nimeni… Nu trebuie să mai ceri, ci doar să dai… Și nu oricui, doar celor ca tine, adică celor care gândesc și simt precum în tine, adică celor ce pot primi… Binele nu trebuie să stea ascuns și izolat. Oamenii trebuie să-și cunoască și să-și ofere, unul altuia, sfințenia binelui. Așa va apărea încrederea totală și necondiționată și fiecare se va uni prin binele din el cu ceilalți… Se va desăvârși un lanț al binelui și astfel răul va fi izolat și va deveni neputincios…
– …
-Acum o să tac și eu… Voi pleca… Gândește-te la ce ți-am spus și la posibilitatea de a fi tu cel adevărat… Poți pune la îndoială cele auzite, dar tocmai de aceea trebuie să te străduiești să afli adevărul… Nu este greu…, privește în tine profund, profită de liniștea tristeții și gândește-te la tine, amintește-ți dorințele din copilărie și felul tău de a fi de atunci… Faptele, amintirile și realitatea îți sunt la îndemână… Am să trec și mâine, dar sper să nu mai fii pe aici… Dacă rămâi toată noaptea, să-ți pui ceva pe tine, va fi răcoare…
Omului trist i se răvășiră gândurile! Nu mai erau calde, blajine, înțelegătoare. Poate că nu trebuia să asculte și să se lase tulburat de acest străin… Dar ceva din el îi spunea că cel ce i-a vorbit a fost sincer… Nu a pus întrebări și nu a insistat să afle de ce anume era trist… Părea că știe, că-l simte… Da, știa că e trist, dar de unde? Știa el cu adevărat ce se petrece în el și de ce era trist? Și mai știa și alte lucruri despre el! De unde?
Omul trist se hotărî să nu se mai gândească la acest străin nepoftit. Avea nevoie de liniște pentru a fi trist cum se cuvine… Și nici nu voia să se gândească la ceea ce i-a debitat… Fără să vrea, însă, îi veneau în minte frânturi din spusele acestuia…
”privește în tine profund, profită de liniștea tristeții și gândește-te la tine, pătrunde în tine, amintește-ți dorințele din copilărie și felul tău de a fi de atunci… ”
Nu, nu voia să se mai gândească la spusele străinului… Avea nevoie de liniște…, avea nevoie de tristețe… Nici nu observă că se întunecase… Se întinse pe piatra imensă dorind, parcă, să-și împartă tăcerea cu ea, cu această stâncă. Doar câteva stele răzlețite de norii ce acopereau cerul de deasupra lui se zăreau… Le privi și îndată gândurile ce-l frământau și apăsarea lor, se opriră brusc…
”amintește-ți dorințele din copilărie și felul tău de a fi de atunci… ”
Omul trist încercând să se descotorosească de spusele străinului, începu să caute printre nori, alte stele… ”amintește-ți dorințele din copilărie și felul tău de a fi de atunci… ”
Da, copilăria i-a fost fericită, dar toate copilăriile sunt așa… Acum, însă, e altceva… Căuta stele printre nori omul trist și fără să vrea își amintea de copilul ce a fost și de toate câte atunci erau… Frumusețea anotimpurilor a descoperit-o atunci vazându-le, de fapt, trăindu-le… Exista împreună cu ele și bucuria o împărțeau frățește… trăiau într-o libertate absolută, nimeni și nimic nu le puneau opreliști… Și nici nu aveau cum… Cum să oprești ninsoarea, întoarcerea rândunelelor, hainuțele noi de Paști, coptul cireșelor, ori corul de greieri, colindele de Crăciun și câte și mai câte alte minunății?
Da, atunci era fericit! Atunci! Și părinții îi erau fericiți! Și bunicii și ceilalți copii! Parcă și copacii, păsările, casele, aerul și toți oamenii erau… Toți erau fericiți! Oare de ce atunci nu exista tristețe? Sau poate că exista dar el, copilul, prin inocența de atunci, nu avea cum să o simtă. A aflat despre lumea binelui din poveștile pe care cu dragoste bunicii i le destăinuiau. Binele învingea întotdeauna! A înțeles că așa este drept, precum construită este și lumea în care se născuse și despre care în fiecare zi afla câte ceva.
Omul trist ce căuta acum stele printre nori își aminti de Ursei, câinele ce avea aceeași vârstă cu el și de care era nedespărțit. Îl însoțea pretutindeni, în grădină, pe stradă, îl conducea la școală, iar când era plecat îl aștepta la poartă scheunând de dor, dar și de plăcerea revederii. Se înțelegeau prin puterea privirii, iar sunetele ce le foloseau erau un limbaj al sufletului, mult mai mult decât ceea ce cuvintele puteau exprima.
Omul trist uită să mai caute printre nori stele și se trezi zâmbind! Poate că acele momente de atunci, acum din nou le retrăiește. Da, atunci era fericit!
Dormea de obicei cu bunicii, iar vara numai cu bunica. În fiecare seară, când ajungea în pat, bunica îi umbla prin păr, îl mângâia și îi spunea o poveste, ori, dacă somnul venea, doar o bucată de poveste sau câteva vorbe cu tâlc despre viață mai primea. O plăcere deosebită era acest ritual al bunicii! Nu era vorba despre mângâiatul propriu-zis, ci de dragostea ce prin mâinile ei i se prelingea în suflet. Bunicul nu făcea asta, chiar dacă în serile când bunica întârzia să vină în pat pentru diferitele amănunte trebuincioase zilei următoare de muncă, lângă bunicul fiind, își ducea capul până îi atingea mâna în speranța că și el îl va mângâia… Dar nu o făcea și el suferea la gândul că bunicul nu-l iubește… Suferea! Nu spunea nimănui despre această nedreaptă povară și cel mai mult îl durea faptul că bunicul părea nepăsător și complet străin de ceea ce chiar el îi provoca!
Omul trist ce căuta acum stelele din cerul copilăriei își amintește de acea dimineață de vară când mama lui a intrat plângând în camera în care dormea. S-a așezat pe un scaun lângă patul lui continuând să plângă mocnit. Așa a aflat că murise Ursei!
Ursei, prietenul său cel mai bun, nu mai era!
A fost prima lui suferință adevărată! Amintirile și dragostea lui pentru el curgeau acum în lacrimi și durere! Nu se gândise niciodată la această despărțire… În poveștile bunicii nu întâlnise nedreptatea! Acolo totul se termina cu bine, dar acum în viața cea reală nu este așa, Ursei nu mai putea fi înviat… Nedreptatea și neputința de a ajuta pe dragul și iubitul lui prieten adevărat Ursei, îi încarcera sufletul într-o suferință cumplită și fără putință de altă rezolvare. Ziua întreagă a mers pe dealurile pe care merseseră împreună. Pășea încet ca și cum ar fi vrut să-i dibuie și să-i mai simtă urmele, răsuflarea, privirea… Tărziu în noapte, a venit în patul bunicii… Avea acum mare nevoie de mângâierea ei… Și mângâierea a venit, dar… Era altfel… Era tremurândă și se exprima altfel… A întins mâna spre cea a bunicii în semn de mulțumire, dar nu era mâna bunicii, ci a bunicului… Pentru prima dată bunicul îl mângâia pe cap și pe suflet… Bunicul îl iubea și acum în clipele grele a venit să-i arate dragostea lui… Bunicul l-a iubit tot timpul și el nu a fost în stare să simtă asta. Moartea lui Ursei l-a luminat și l-a făcut mult mai înțelegător. Mângâierea ce acum o primea era poate nemeritată. Nu s-a clintit, nu a mulțumit, nu a scos niciun cuvânt… Lacrimile lui de suferință pentru Ursei se amestecau cu lacrimile din vinovăția necunoașterii acestei bucurii!
Omul trist ce căuta stele, lăcrima bucuria precum zâmbetul din somnul unui prunc ce încă mai aleargă prin cerul din care a venit.
Se luminase de ziuă și spusele necunoscutului se împrieteniseră cu amintirile din el, și păreau a zburda peste tot: în copaci, pământ, pietre, aer…
Dar unde era acum necunoscutul? Și cine era? De unde avea acest tupeu de a pretinde că îl cunoaște? Și dacă știa câte ceva despre el, de unde știa?
Omul trist își regreta tăcerea în fața necunoscutului… Ar fi trebuit să-l întrebe multe lucruri… Poate cine știe, chiar s-au cunoscut și el nu-și mai amintește… Poate chiar a fost și este bine intenționat și într-adevăr ar vrea să-l ajute…
Era lumină de-a binelea. Totul era nemișcat, era ca înainte și totuși altfel. Omul trist se simțea stânjenit… Îl cuprinse un fel de jenă față de stânca pe care stătea, față de firescul lucrurilor din jurul său în contrast cu nemulțumirea lui sufletească, adică îi era jenă că în tristețea lui respinsese tot. Hotărî să se întoarcă… Să se întoarcă? Unde să se întoarcă?
Deschise ochii mari și rămase uluit… Era în patul lui, în camera lui și dincolo de fereastă se vedeau case, copaci, oameni grăbiți… nici măcar stânca pe care și-a găsit singurătatea nu mai era … A fost vis? A fost doar un vis? Tristețea, necunoscutul cu toate spusele lui, Ursei, copilăria, dragostea bunicului…, au fost doar un vis? Hm! Nu se poate! Își împreună mâinile ca într-o rugăciune și liniștea apăru…
Se auzi zgomotul porții, pași grăbiți dincolo de fereastră, uși deschise, apoi în cameră pătrunse vijelios Maria, scumpa și draga lui soție… Se așeză lângă el, îl îmbrățișă cu puterea greșelii și vărsă hohote de plâns pe pieptul lui. Priviți de undeva de sus de la înălțimea tavanului sau chiar mai de sus, cei doi păreau un singur trup… Plânsul Mariei, stins și fără vlagă, învăluia îmbrățișarea lor inertă. Părea un bocet peste un peisaj postum…
-După cum vezi m-am întors…, nu am mai plecat… Dă-i la dracu cu căpșunele și banii lor, ne vom descurca noi… Vom merge la bunicii mamei de la munte, vom îngriji de animale, ori vom face aici o seră, sau un atelier de ceva să putem deveni utili și trebuincioși în nevoile celorlalți oameni. Dacă va trebui vom învăța alte meserii! De ce nu spui nimic? Chiar nu te bucuri că mă vezi? Nu trebuia să mă lași… de ce n-ai spus că-ți faci fel de fel de gânduri și că suferi pentru plecarea mea? Și eu aș fi suferit…, și nu se știe ce s-ar fi ales de noi, de familia noastră, de casa noastră… Să mergi să aduci copiii acasă de la părinții tăi… Cu mare regret și părere de rău plecasem și chiar m-a durut că nu te-ai opus…
Omul trist se desprinse din îmbrățișarea Mariei și merse la fereastră…
-Am ajuns la autogara unde trebuia să vină o mașină care să ne ducă acolo… Am stat două zile să așteptăm mașina aia nenorocită… Am dormit pe scaune, pe canapele, am mâncat te miri ce… Azi noapte nu am putut să ațipesc niciun pic… Gânduri fel de fel mă desfăceau în mii de bucăți… Am ieșit afară și m-am așezat pe un pietroi… Cred că era trecut de miezul nopții, când lângă mine s-a apropiat un om… Curios, cu toate că era lună el nu avea umbră! M-am ridicat să merg în autogară, dar mi-a zis să stau, că nu-mi face niciun rău, că trebuie să-mi comunice ceva… Mi-a zis că tu ești trist, că suferi pentru mine… Mi-a mai spus că trebuie să rămân lângă tine și copii, că dragostea noastră ne va scăpa de tot ce e rău… A spus multe lucruri, dar nu mă pricep să ți le tălmăcesc… I-am simțit bunătatea și puterea… Da, vorbele lui au avut o putere uriașă asupra mea… M-au făcut să simt cât de mult vă iubesc pe tine și pe copii, m-au făcut să înțeleg că viața mea are nevoie de voi, de casa noastră, de grădina noastră, de pietrele din curte… A fost foarte bine că l-ai trimis… E prietenul tău? Dar de ce eu nu-l cunosc? Și de unde ai știut că eu nu plecasem încă?
Omul trist se întoarse către Maria, o cuprinse cu brațele strâns, strâns… Își simțeau acum unul altuia dragostea cum respiră și zâmbetul cum se eliberează.
Omul trist era acum fericit! Fără să spună nimic o luă pe Maria de mână și ieșiră pe poartă. Ea înțelese că merg să aducă copiii acasă. În drumul lor observară că biserica, cu toate că nu era în acea zi nicio sărbătoare, deci nicio slujbă, avea ușile deschise. Omul trist cu fericirea ascunsă în el o luă cu el pe Maria înăuntru. Nu era nimeni, dar biserica nu părea goală. Lumina palidă se așezase, parcă, cu sfială pe icoane, pereți și chiar pe liniștea tăcerii ce învăluise totul ca un drept ori ca o dorință de a se alătura puterii lor întru iubire. Cei doi îngenuncheară în fața altarului și se lăsară absorbiți în dragoste și recunoștință de sfințenia de acolo. Omul trist închise ochii încercând să-și amintească figura omului necunoscut. Acesta îi apăru imediat, îl vedea foarte clar ca și cum ar fi fost realitate. Avea fața luminoasă și stătea pe un pod ce se arcuia peste o apă lină, cristalină și cu multe mici pietre.
Într-un târziu ieșiră, ajunseră în stradă, dar omul bisericii alergă după ei și le spuse gâfâind:
-Mi-a lăsat cineva pachetul ăsta să vi-l dau… vă așteptam, mi-a spus că veți trece azi pe aici…
Maria uitându-se întrebătoare la soțul ei, luă pachetul și-l desfăcu cu graba specifică curiozității. Era o icoană pe care nu o mai văzuseră până atunci! Îl întruchipa pe Fiul Domnului stând pe o stâncă, cu mâinile desfăcute ca și cum ținea pâmântul între ele! Jos, la baza icoanei scria:
”Nu mai căutați pe cel viu în tristețe! Dumnezeu este în voi!”
Cred că cel mai important lucru care ar trebui să ni se întâmple în viața pe care cu fiecare zi o trăim este acela de a avea un prieten în care să ne cuibărim…