Sunt eu,Ioana, Doamne! Îţi scriu din nou pentru că multele mele gânduri nu am cui să le spun. Ţi-am spus în celelalte scrisori despre părinţii mei plecaţi în Spania, despre necazurile noastre! Bunicul e foarte trist şi asta mă doare cel mai mult. În el sunt toate durerile şi suferinţele noastre. Stau mocnite în sufletul lui şi simt cum îl doare tot ce ne doare. Îl doare pentru că nu mai poate să ne ajute, aşa cum făcea altădată, îl doare pentru că nu am părinţii aproape, că nu am un calculator, haine, cărţi, fructe, dulciuri… Îl doare pentru că suntem singuri şi neajutoraţi, îl doare pentru că ştie că sufăr. Eu nu-i cer nimic, dar el ştie că nu fac asta pentru că nu avem bani. Tăcem mai tot timpul pentru că ocolim să ne spunem adevăruri şi nu vrem să ne minţim. Mâncăm ce găteşte bunicul sau ce ne mai aduce, din când în când, o vecină. Totdeauna stăm la masă împreună. Încerc, câteodată, să mai alung tăcerea apăsătoare şi-i spun buicului că e foarte bună mâncarea. El mă mângâie cu priviriea lui blajină şi încearcă să zâmbească. Îl ajut pe bunicul la aşezat masa şi de câteva ori am pus tacâmuri şi pentru locurile unde stăteau mama şi tata. La început bunicul s-a uitat lung, apoi şi-a coborât privirea în pământ. Respectăm acele locuri goale ca și cum ei ar fi aici cu noi și mâncăm împreună. Faptul că le-au atins și acolo au stat mereu face să ne purtăm cu ele cu o anumită grijă, ca și cum ar avea putere să-i aducă înapoi.
Sunt mulţi cei plecaţi să muncească în alte ţări, unii şi-au luat copiii cu ei, dar cei mai mulţi i-au lăsat aici cu un bunic , cu amândoi sau chiar singuri. Pe mine nu m-au luat părinţii pentru că ei nu sunt împreună, nu mi-a spus nimeni, dar ştiu şi simt asta. S-a întâmplat ca mama să piardă banii pe care tata îi împrumutase de la bancă să reparăm acoperişul casei, să pună faianţă şi gresie în baie. Mama s-a dus să-i pună la bancă să nu-i cheltuim, să folosim din ei numai când avem nevoie, dar în drum a trecut prin piaţă să cumpere câte ceva. Când a ajuns la bancă nu mai avea banii. În înbulzeala din piaţă i s-au furat. A venit plângând cum nu am văzut-o niciodată! Plângea şi spunea: „Dobitoaca de mine, cum am putut să fiu aşa de inconştientă.., cum am putut să fiu aşa de neatentă! Ce-o să ne facem acum? Nici măcar datoriile nu am apucat să le plătim! Ce-o să facem Doamne?”
Tata nu a certat-o! Nu i-a spus nici un cuvănt greu! A luat-o-n braţe şi i-a spus: „Linişteşte-te şi nu mai plânge! S-a întâmplat, nu tu ai vrut să ţi se fure banii! Hoţii sunt dibaci! Lasă, om vedea noi ce facem! Nu mai plânge! Eu zic să mă duc la poliţie să reclam, cine ştie poate prinde hoţul!”. Mama nu a mai plâns şi a doua zi i-a spus tatei că pleacă în Spania să muncească şi să recupereze banii furaţi: „Am făcut boacăna.., eu am pierdut banii, eu trebuie să-i aduc înapoi!”
Tata nu a fost de acord ca mama să plece şi a insistat să nu facă asta. „Rămâi aici femeie, unde vrei să pleci ? Cum să-ţi laşi copilul? Rămâi aici, ne-om descurca noi!” Aşa-i zicea tata plimbându-se nervos prin casă. Mama împacheta lucruri într-un geamantan luat de la o prietenă. Îşi aranja acele lucruri fără să spună nimic. Încet, încet în casa noastră s-a lăsat tăcerea. M-am apropiat de mama, am luat-o în braţe, mi-am lipit capul de pieptul ei fără să scot un cuvânt. Lacrimile îmi curgeau cu foarte mare uşurinţă, parcă ar fi aşteptat demult acest moment de eliberare. Ştiam că va pleca. Fiecare gest al ei îmi spunea că va pleca. O strângeam cu putere ca şi cum aş fi vrut să simtă cât de mare nevoie aveam de ea şi cât de mult o iubesc! O străngeam cu putere încercând ca măcar o parte din ea să intre în mine şi să-mi rămână în suflet. Liniştea se adâncea cu noi acolo şi făcea să însingureze lucrurile şi gesturile noastre prăbuşite. Tăcerea aceea a rămas la noi în casă şi o împart, de atunci, cu bunicul. După o lună a plecat şi tata să o aducă înapoi pe mama. Nu m-am împotrivit şi nu am mai plâns. Simţeam chiar un fel de bucurie în plecarea lui. Poate tristeţea lui fără ea şi dorinţa de a o regăsi, poate speranţa că o va aduce acasă.
La şcoală unii copii îşi râd de mine şi-mi spun că mama s-a măritat cu un alt bărbat, că banii nu i-au fost furaţi, că l-a lăsat pe tata pentru un alt bărbat şi că are altă familie şi nu-i pasă de noi. Eu nu cred că este aşa pentru că tatăl meu e bun şi o iubeşte pe mama.
Mă tot gândesc la ce trebuie făcut ca să fie mai bine Doamne! Tu ştii că Pământul pe care noi trăim este plin de bogăţii şi de frumuseţi. Tu ni le-ai dat, iar bunicul spune că tot ce există ar trebui să fie al tuturor oamenilor precum Tu eşti. Dar nu este aşa, şi Tu ştii Doamne! Unii vor mai mult, mult mai mult decât le-ar trebui şi atunci rup legile Tale şi devin răi. Vor atât de mult încât sunt în stare să nu mai lase celorlalţi nimic. Nimic! De aceea au plecat mama, tata şi toţi ceilalţi! Nu au mai găsit ce să muncească şi au plecat în ţările care şi-au păstrat bogăţiile. Când eram mică bunicul îmi spunea, după fiecare basm ce mi-l povestea, lucruri despre oameni, despre lupta dintre bine şi rău, cum binele învinge întotdeauna. De ce acum nu mai învinge binele? Ce s-a întâmplat?
Să nu te superi Doamne, dar aş vrea să-Ţi spun că cei răi nu sunt răi. I-am văzut, mi i-a arătat bunicul şi sunt ca noi. Au maşini luxoase, sunt foarte grăbiţi, nu vorbesc cu oamenii, dar arată ca noi. Bunicul spune că nu se mai satură, că au luat totul şi că nu le pasă de cei care n-au. Vorbeşte de străini, adică oameni din alte ţări, care au venit şi s-au aşezat pe bogăţiile noastre lipsindu-ne de ele, producând sărăcie şi alungând pe cei de aici în ţările lor să le fie slugi. Bunicul nu minte, cred ce spune, dar dacă sunt tot oameni înseamnă că ceva s-a întâmplat cu sufletul lor. Toţi, mai ales atunci când au nevoi sau supărări, se roagă la Tine ca să-i ajuţi şi rugăciuni de tot felul se ridică la Tine în Cer. Tu-i ajuţi şi toţi aceşti oameni devin buni, ascultători de Tine, curaţi la suflet şi niciodată gânditori de ceva rău. Fă acelaşi lucru şi pentru acei oameni care nu zâmbesc şi nu vorbesc cu ceilalţi, Doamne! Pentru ei nu are cine să se roage şi de aceea au devenit nepăsători. Ei cred că au de toate, că nu le lipseşte nimic şi de aceea nu se roagă la Tine, dar Tu ştii că nu cunosc zâmbetul şi nu se pot bucura de viaţă. Nu văd suferinţa celorlalţi oameni pentru că nu se roagă de nimic la Tine, dar Tu ajută-i să devină buni ca şi cum ei te-ar ruga! Fă-i buni Doamne! Fă-i buni şi răul din lume va dispare! Fă-i iubitori de ceilalţi oameni, să le simtă lacrimile, suferinţele, deznădejdea. Vor deveni miloşi şi buni la suflet precum ei copii erau!
Fă Doamne asta pentru toţi oamenii, dar şi pentru mama mea!
Emil Proşcan
