Viaţa în sine este o taină! Destin, astre, întâmplări, coincidenţe, reguli, legi universale! Toate acestea şi multe altele se derulează în peisajul fiecărei zile producând emoţii, zâmbet, lacrimi, speranţe, deznădejde… Indiferent despre ce v-aş propune să vorbim, în fond vom vorbi despre viaţă, nuanţând câte ceva din formele ei de manifestare. Lumea basmelor, această matrice a luptei dintre bine şi rău, pe care bunicii mi-au transmis-o ca un edict venit din străfundurile eternităţii, dăinuie fiecare zi a vieții mele de acum, această lume etalon fiind materia primă din care îmi iau, din ce în ce mai temător, speranţa. După părerea mea, copilăria este sanctuarul care ne dă coordonatele în funcție de care etichetăm cunoașterile despre viață și oameni, că de reușita acestei desăvârșiri, adică de felul în care ne rămânem sau nu fideli, depinde formarea personalității și felul adevărat de a fi al viitorului om matur. Copilăria este dumnezeirea ce rămâne în noi, este măsura de cinste absolută cu care punem verdictul dintre bine şi rău. Regulile impuse de părinţi, bunici, rude, erau luate din frumuseţea bunului simţ și se transmiteau mai departe cu dragoste. Aşa era şi în noi, în felul de a gândi și reacționa. Nu ştiu dacă se poate vorbi de o conştientizare a copiilor la realitatea de atunci, de ceva forțat sau mai degrabă, de o raliere nativă, ancestrală, la tot ce exista. Oamenii, adică părinţii copiilor, munceau cu toţii și asta aducea liniştea şi starea de bine din viața caselor noastre.. Noi, copii, înţelegeam munca ca pe firescul vieţii şi ne ajutam părinţii. Acest ajutor era mai mult un ritual al necesitaţii ca fiecare să fie util. Totul se transmitea de la o generaţie la alta. Copilăria, adică viaţa de zi cu zi a celor care erau fiii oamenilor, era pentru părinţi un leitmotiv peste care se suprapuneau zbaterile lor de fiecare zi. Aşa îşi simţeau rostul gândurilor, al palmelor, aşa zâmbeau şi se bucurau de fiecare zi părinţii noştri.
Câmpurile, dealurile, pădurile, gârlele, luncile, cărările toate, erau în libertatea de a fi a noastră, a copiilor. Prieteniile se legau între noi, dar şi cu animale, păsări, dealuri, copaci… Bunicii ne răspundeau cu multă răbdare la năstruşnicele şi infinitele noastre întrebări. Erau cei mai înţelegători şi buni oameni de pe pământ: basme, mângâieri, bunătăţi, îmbrăţişări! Ne păstrau secretele, iar atunci când era cazul ne luau apărarea în faţa mult prea serioşilor și prea importanților noştri părinţi. Aveam libertatea de a alerga, de a ne urca în copaci, de a merge desculţi, de a ne scălda în gârla satului! Aveam libertatea de a ne bucura de fiecare zi, indiferent dacă era cu ploaie, zăpadă, soare… Aveam libertatea de a face pozne şi a ne primi pedepse. Precum frumuseţea libertăţii din zborurile păsărilor erau alergările noastre!
Darul cel mai de preţ este viaţa, dar numai în condițiile în care îi descoperim frumuseţea, adică felul în care sufletul fiecăruia reuşeşte să vibreze prin cunoaşterea de sine şi prin cunoaşterea, cu cel puţin aceiaşi profunzime, a ceea ceea ce există, peste tot, în jur. Copilăria este cea care „ne face cunoştinţă” cu munţii, copacii, păsările, cerul, apele şi tot ce există privirii noastre. Girul desluşirilor şi înţelegerii este dat de inocenţa gândirii, adică de sinceritatea cu care ne implicăm în evaluarea cunoașterii.
Aveam libertatea de a fi aşa cum gândeam şi cum de fapt, în adevăr, eram.
Asta ne producea starea de bucurie. Eram înţeleşi, respectaţi şi chiar discret încurajaţi în ceea ce făceam, pentru că zburdălniciile noastre puteau defini partea autentică a frumosului și a caracterului pe care părinții noștri îl intuiau și-l doreau să-l avem. Părinţii noştri, privindu-ne, îşi mângâiau copilăria din ei şi zâmbeau.
Poate că atunci îşi trăiau adevăratele momente de fericire. Copilăria este un drept universal ce ne învaţă măsura adevărului şi a zâmbetului! Alergările noastre se pliau pe oferta fiecărui anotimp. Iarna mistificam lumea albului cu larma şi bucuria ce se lăsau simțite şi de părinţii noştri. Dorinţele noastre erau legi nescrise şi energia lor exploda în frumuseţea fiecărui anotimp, înnobilându-l.
Copilăriile veneau din generaţiile moşilor şi strămoşilor noştri şi aveau aceiaşi putere de zâmbet. Cam aşa erau zilele în perioada când învăţam despre viaţă! Acum? Îmi dau seama că în mare parte nu ştiu ce este în sufletul copiilor de acum. Ceea ce ştiu este că sunt nedreptăţiţi şi că ei merită mult mai mult. Copilăriile de acum au altfel de libertăţi. Cele mai multe sunt pseudolibertăţi ce-i depărtează de lumea mirifică a adevărului ce ar trebui să hrănească această unică perioadă a vieţii lor. Copilăriile de acum se rup de neantul şi ritualul trecutului. Copilăriile sunt altfel pentru că totul este altfel! Munţii, dealurile, câmpurile, uliţele satelor nu mai răsună de larma copiilor. Desculţul prin rouă a devenit o tapiserie roasă de timp într-un posibil muzeu cu cioburi din zâmbetul acestui popor.
Părinţii copiilor de acum îşi poartă disperarea pe la uşi străine, bunicii sunt tăcuţi şi au ochii trişti. Ziua de mâine fuge printre degetele tremurânde ale celor mai mulţi, la fel speranţa, bucuria, zâmbetul. Chipurile oamenilor sunt marcate de îngrijorare, teamă şi chiar spaimă. Braţele lor devin inutile, rostul devine fără rost. Părinţii îşi părăsesc părinţii, casele, copiii, familiile, amintirile, dreptul elementar de a trăi în casa lor, în ţara lor. Dreptul la copilărie e în mare pericol. Tot mai multe gânduri se duc acum în rugăciuni şi lacrimi! Dă Doamne zâmbet de copil în rostul tuturor lucrurilor! Poate credeţi, pe bună dreptate, că „bat câmpii”, dar eu cred că dintre toate orânduirile care s-au perindat în istoria milenară a omenirii, începând cu epoca de piatră şi terminând cu acest capitalism echivoc, cea mai aproape de adevărul despre viaţa cea dată de Dumnezeu, mi se pare a fi, epoca copilăriei!
Oare care ar putea fi pragul zero al unei vieţi normale, care ar fi cuantumul „deajunsului” pentru un om? Ce criterii ar trebui să fie folosite pentru a stabili acest orizont al echilibrului social? Ar putea exista o cale prin care să eliminăm pentru totdeauna cele două extreme, sărăcie şi bogăţie, răspunzătoare de întreaga nedreptate adusă umanităţii? Ar exista o cale prin care să respectăm total şi necondiţionat pe cei de lângă noi? Am putea folosi acest respect şi în ceea ce priveşte dreptul la ceea ce ni s-ar cuveni din ceea ce Dumnezeu a făcut să avem în jur? S-ar putea vorbi despre o împărţire echitabilă a tot ce există? Cum s-ar putea elimina uriaşele discrepanţe între săraci şi bogaţi? Sau ce anume a făcut ca ele să apară şi să caracterizeze istoria milenară a tuturor popoarelor? Am putea vorbi despre posibilitatea decretării unei stări universale de copilărie, adică de inocenţă şi corectitudine în felul de a gândi şi a făptui al oamenilor?
