Am fost tentat să încep cu: ”Într-una din zilele acestei ierni…! Dar care iarnă? În iernile copilăriei mele exista o lume a zăpezilor, a albului infinit ce punea stăpânire pe întreg acest atât de mult așteptat anotimp.Nu cred că numai pentru săniuș ne doream atât de puternic să ningă… Poate și pentru frumusețea sărbătorilor, a tradațiilor, a libertății de a ne bucura. Ninsoarea în sine era un miracol și ceea ce simțeam atunci era un anume fel de bucurie pe care nu am mai întâlnit-o în alte situații. Ceva special ce cu siguranță avea legătură cu lumea dinaintea nașterii noastre. Părinții, bunicii și toți cei mari, aveau în perioada iernii o ciudată de mult mai mare înțelegere a nevoii noastre de libertate. Nu mai existau opreliști, întreaga zi de albă lumină era a noastră și puteam cutreiera cele mai îndepărtate dealuri. Parcă am fi avut un pact secret cu zăpada și ea ascultătoare venea pentru noi… Taina noastră era comună!
De ce acum este altfel? Tendința de a bulversa totul a acetei democrații de laborator să o fi afectat și anotimpurile? Dar să mă întorc la întâmplarea pe care mi-am propus să v-o povestesc.
Și totuși… Într-una din zilele acestei ierni, într-o sâmbătă era, am hotărât să merg pe gârla noastră în căutare de argilă, acel pământ de pe fundul apei bogat în cele mai naturale minerale. Vroiam să conving pe cineva să renunțe la sacoșa lunară de medicamente și să urmeze cu așa ceva. Am găsit din abundență argilă gălbuie, dar vroiam să văd și ce alte varietăți mai sunt, aș fi preferat pe cea cenușie sau vineție. Tot mergând am descoperit în stânga mea un tânăr. Era așezat în partea superioară a malului și stătea nemișcat. Poziția lui neclintită, dar și lipsa unei motivații pe care o tot căutam în logica mea firească, mi-au atras atenția. Nici peisajul nu era prea darnic: o mulțime de gonoaie te făceau chiar să te grăbești să eviți acest loc… Am continuat să merg, ferindu-mă să nu-l deranjez. Mergeam încet aplecându-mă în stânga, în dreapta ca și cum căutam ceva, dar ”trăgând cu ochiul” spre el. Nu din curiozitate făceam asta, ci dintr-un fel de îngrijorare… Era tot mai clar că ceva i se întâmplase, un anume motiv îl făcuse stană de piatră! M-am întors în speranța că prezența mea îl va face să-și schimbe atitudinea, se va mișca și va deveni normal. Am coborât, am trecut de el, dar continua să rămână nemișcat. Of Doamne ce situație! Nu puteam să plec să-l las în halul ăsta. M-am întors, am urcat, m-am apropiat din ce în ce mai mult de el, dar a rămas la fel de impasiv. Fie ce-o fi, dar trebuia să încerc să vorbesc cu el! M-am așezat chiar lângă el! Nu s-a clintit! Doar privirea i se mișca între Cer și Pământ!
– Bună ziua! Îmi cer scuze dar… Cred că ți s-a întâmplat ceva rău…
-…
-Ești trist! E clar!
– …
-De ce ești trist?
-…
-Știu… Știu că în asemenea situații nu avem nevoie de nimeni și de nimic…
Chiar dacă îmi spui ce ți s-a întâmplat nu cred că te pot ajuta dar poate te mai descarci, poate-ți folosește… Cred că dacă-mi spui voi deveni și eu trist… Nu ca tine, nu am cum, dar măcar dacă o mică parte din tristețea ta ar veni la mine, a ta va deveni cu siguranță mai blândă, mai suportabilă și cred că trăind o aceiași tristețe vom deveni prieteni… Da, adevărații prieteni își împart bucuriile dar mai ales tristețile… Ei ce zici, îmi spui?
-…
-Ai dreptate, cred că spun tâmpenii! Îmi cer iertare, nu aș vrea să crezi că o curiozitate de babă cu capod de mătase mâncând semințe, mă împinge să mă apropii de tine și să încerc să fac rost de materie primă pentru o bârfă bombă!
-…
-Dacă ai venit aici și stai așa nemișcat sigur ceva rău s-a întâmplat în viața ta și nu pot să trec așa pur și simplu, să-mi văd de ale mele… Nici tu nu cred că ai putea trece nepăsător pe lângă oamenii în suferință.
-…
-Și să știi, chiar am nevoie de un bun prieten și de puțină tristețe, ale mele s-au cam învechit…
-Ai chef să-ți râzi de mine? Mai bine ți-ai vedea de ale tale!
-Ai vorbit! Bravo! Nu râd, cum să râd! Am trecut prin așa ceva și eu, știu cât de cumplit este…
-…
-Dacă nu vrei să-mi vorbești, te înțeleg… Nu mă cunoști și suferința se trăiește în
intimitate… Dar dacă nu te deranjează prea mult am să rămân o vreme aici lângă tine…
-Ce vrei să-ți spun?
-Ce anume te-a adus aici… Lasă-ți niște gânduri să vorbească!
-Sunt trist… E puțin spus trist… Nu mă miră că vezi asta… Am pierdut pe cineva…
-Ți-a murit cineva?
-Nu… Într-un fel da, cred că pentru mine a murit…
– Este vorba despre o fată! Precis! Se întâmplă oricui… Hai că te învăț eu câte ceva să treci mai ușor.
-Este vorba despre mama mea…
-…
-Nu am cunoscut-o! Niciodată! Dar mi-am imaginat-o…! Bună, dragă, iubitoare de
mine… M-a crescut bunicul până la 7 ani, apoi el s-a îmbolnăvit… Au venit cei de la primărie și m-au dus la o casă de copii…
-…
-Nu mi-am cunoscut părinții, dar îmi era dor de ei ca și cum i-aș fi avut… Tata știam că murise într-un accident, mergeam des la el la mormânt… Doar mama rămăsese ca părinte al meu și în ea îmi investam toată puterea dragostei mele. Știam că simte cât de mult o iubesc…
Fără părinți singurătatea este veșnică…
-…
-Domnul director de la casa noastră de copii, un om cu suflet bun, s-a zbătut și a găsit-o pe mama, adică a aflat
unde este și într-o zi măa chemat și mi-a dat-o la telefon!
”Mamă! Mamă! Ce faci mama mea? Mamam mea dragă, ce faci tu fără mine?” A fost ce mai luminoasă și zâmbitoare zi din viața mea… I-am auzit vocea, mi-am imaginot mama mult mai clar, mult mai aproape, mai dragă, bună și foarte frumoasă… Cred că plângea și ea… Plângeam amândoi de bucurie… a spus că o să vină în țară, adică la mine… M-a întrebat fel de fel, cum arăt, dacă sunt înalt, dacă am o prietenă… Mi-a zis să fiu cuminte, apoi a cerut să vorbească cu domnul director… Au trecut anii, am mers la facultate, domnul director m-a obligat, am avut și noroc, am intrat cu bursă… Vorbeam la telefon destul de des, își făcea timp să vorbească cu mine ori de câte ori vroiam… îmi spunea mereu că o să plece de-acolo și o să vină să fim împreună… Promitea în fiecare an, în fiecare anotimp că va veni… Spunea să am răbdare… Îi spuneam să nu se grăbească, că eu sunt fericit că am găsit-o și… O mințeam, aș fi vrut să vină imediat, dar nu vroiam să o deranjez din problemele ei…
-…
-A venit anul ăsta de sărbători… Nu de tot… A spus că are niște treburi în București și va veni să ne întâlnim. A hotărât să ne întâlnim la Carrefour în Ploiești… Eu am întârziat, am tot umblat să-i aleg un cadou special și am crezut că nu e vorba de o oră fixă… ”Îți bați joc de mine? Mă faci să aștept aici ca o proastă? Cine te crezi? La 16,30 eu trbuie să fiu în altă parte… Ce dor ți-a fost de mine? Ești un prefăcut….” Apoi a spus alte cuvinte grele, atât de grele încât am simțit că este o simplă femeie… Nu avea cum să fie mama mea cea care îmi vorbea așa. Credeam că nu se mai oprește din țipat… Cu siguranță lumea se uita, dar eu nu mai vedeam pe nimeni… Apoi a plecat! Înțelegi? A plecat așa pur și simplu… Nici măcar o îmbrățișare, o mângâiere, o strângere de mână! Am crezut că am găsit-o, că mi-am găsit mama mea dragă… M-am gândit mereu la prima noastră întâlnire și cât de lungă va fi îmbrățișarea… O priveam cum țipa cu ochii ieșiți din orbite și mi-am dat seama că nu ea este mama mea… Am privit-o cum se depărtează fără să spună nimic… Nimic, ca și cum nimic a fost… Sufletul fiecărui om e făcut să iubească ceva, pe cineva… De ce nu-și poate iubi fiul? Cum se poate domnule? Cum se poate să ți se ia dreptul de a avea mamă?
-Poate se va întoarce… Poate te va căuta și va rămâne cu tine…
-N-ai înțeles domnule! Ea nu este mama mea! Nu este cea pe care mi-am imaginat-o și pe care am așteptat-o… Nu s-a întors și n-a mai dat niciun semn… E clar că are viața ei iar eu nu fac parte din ea… E clar că nu mă iubește, în iubire nu e loc de răutate, ci doar de dragoste. Poate că undeva există cea adevărată și poate este mai bine așa, să ne dorim și să ne avem de grijă, fără să ne cunoaștem… De ce taci domnule? Acum dumneata ești cel care nu spune nimic… de ce m-ai făcut să vorbesc?
Se înserase! M-am ridicat fără să spun nimic. Nu aveam ce să-i spun! M-a urmat! Am mers în tăcere fiecare cu gândurile lui… Am ajuns în oraș și la prima intersecție s-a oprit ca și cum știa că drumurile noastre se despart aici și mi-a zis în timp ce-mi strângea mâna cu căldură:
-Mulțumesc domnule! Dumneta exiști cu adevărat!
A plecat ca și cum ne cunoșteam decând lumea și a doua zi ne vom reîntâlni. În zgomotul pașilor mă tot gândeam la ce-mi povestise, la tristețea lui, la femeia aceea, la locul plin de gunpoaie de pe malul gârlei, la cât de ciudată este viața și la cât de important este să ai un prieten care nu există!
Emil Proșcan
Emoționantă și tristă poveste! Cândva, am trăit ceva asemănător! Si totuși acel copil ar trebui să fie înțelegător cu mama lui, să ii transmită din bunătatea lui și atunci si ea ar deveni mai bună! Cu siguranță nu poate exista un sentiment mai puternic decât dragostea unei mame pentru copilul ei!
Așa o fi stimată Doamnă Elena, relația cu părinții, inclusiv în cazul de față, este și trebuie să fie specială pentru că este cu siguranță ființată de Dumnezeu, noi urmând doar să o desăvârșim! Așa ne căpătăm noblețea, adevărata personalitate, valoarea umană și chiar dreptul la bucuria adevărată de a fi!
Aici, în întâmplarea povestită de mine, cu ce a greșit copilul om?