Despre întoarcere

DESPRE ÎNTOARCERE

 

Mereu undeva ninge!

Ninge-va undeva și flori de cireș se vor naște în muguri!

Ninsoarea este dovada dragostei Cerului ce o primim întru trebuințele noastre adevărate ce prea lesne și nedrept le ascundem în tăcerile din noi. În fapt o certitudine a neîntâmplării de a fi este zăpada!  Nu ar fi posibil altfel… Nu am apărut întâmplător pe acest pământ și nu putem fi lăsați departe de nevoile noastre cele adevărate. Dacă este așa, și așa este,  Atotputernicul din Ceruri sau de deasupra lor, ne are în grijă, în grija dragostei din care ne-a zămislit.  De aceea vine un moment când trebuie să fim ajutați spre a înțelege, și atunci acest act de dreptate coboară lin din Cer precum zâmbetul în copilul nou născut din brațele mamei sale!

Atunci Dumnezeu ninge!

Ochii unui bătrân privesc zile în șir în neantul de dincolo de fereastră așteptând minunea întoarcerii fiului său. Își răstignește tăcerile în urmele lui de peste tot,  în fotografiile de pe pereți, în întunericul nopților. Nu-i este frică de moarte, ci de ce va fi după aceea aici, în casa lui, în grădina lui, în satul lui, în țara lui… Îngenunchiază în fața icoanei Maicii Domnului rugând să-i ierte păcatele și să-i dea altă pedeapsă.

Atunci Dumnezeu ninge!

Pentru fiecare om există un plan divin al fericirii… Pentru fiecare fel de a fi, de a gândi, de a dori, există o proiecție reală a ceea ce îi poate da bucuria absolută și încrederea în rostul lui pe Pământ. Fiecare om are acest drept de a se împrieteni cu anotimpurile și cu tot ceea ce în jur are.  Nimeni și nimic nu ar trebui să-i ia acest drept firesc la bucuria și frumusețea fiecărei zile trăite. Nu ar trebui! În desișurile întunecoase ale vieții, însă, se întâmplă să se uneltească nedreptăți… Creaturi travestite în oameni își însușesc dreptul la zâmbet al celorlați producând suferință, tăcere, tristețe… În nevinovăția lor privirile oamenilor ce primesc astfel de răutăți, amuțesc în lacrimi de tăcere ce curg pe obrazuri împietrite de neputință și neînțelegere. Bisericile devin neîncăpătoare și un cor de rugăciuni Cerul Primește!

”Iartă-i Doamne, deschide-le sufletul, fă-i buni și iubitori!”

Atunci Dumnezeu ninge!

Cerul este lada de zestre a vieților de pe Pământ! Acolo sunt toți cei plecați, cu lacrimile și bucuriile lor, acolo sunt toate rochiile de mireasă purtate etern, o singură dată, o singură zi, o singură noapte… Acolo sunt zilele de duminică, florile de crin, de nufăr, de cireș, nopțile cu sânziene, dorurile, lacrimile, rugăciunile și tot ce a fost și n-a putut fi…! Pentru toate aceste regrete unii oameni, uneori, aprind lumânări, se închină ori merg hai hui mângâindu-și rătăcirile și vine un moment al tăcerii ce invocă pacea universală pentru ca totul să se întoarcă în splendoarea de a fi!

Atunci Dumnezeu ninge!

Albul nu este culoare! Este forma palpabilă, pusă la îndemâna înțelegerii noastre, a dumnezeirii! Precum Cristos a fost trimis pe Pământ în formă de om pentru a fi ca oamenii, în același mod și natura trebuia să beneficieze de o la fel de lină lumină. Albul este lumină! Prunii, merii, cireșii, crinii, nuferii…, au fost botezați în alb devenind apostolii luminii! De aceea când înfloresc ar trebui să ieșim din case pentru a auzi în văzduh îndemnul: ”Veniți de luați lumină!”

În orice moment undeva pe pământ ninge! Se întorc pe Pământ din lada de zestre a Cerului frânturi din toți cei plecați, din lacrimile și bucuriile lor, din toate rochiile de mireasă, din zilele de duminică, din florile de crin, de nufăr, de cireș, din nopțile cu sânziene, din dorurile, lacrimile și rugăciunile noastre! Vine acel moment când eternitatea se întoarce devenind palpabilă vederii simțurilor noastre…

Atunci Dumnezeu ninge!

În duioșia înțelegerii mele pentru tot ce există întru actul de dreptate al mânturii,

aștept întoarcerea ninsorii ce va să vină!

 

 

Trimiteți mai departe

2 Comentarii

  1. Benedict 13 ianuarie 2020
    • Emil Proșcan 16 ianuarie 2020

Comentați la acest articol